Substantiv

• partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană și compus din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale.
• (fig.) minte, inteligență, judecată.
• element care organizează și conduce o acțiune.

Sinonime

• 1: (anat.) (impr.) encefal
• 2: (fig.) butuc, deșteptăciune, intelect, inteligență, judecată, minte, pricepere, rațiune, spirit

Cuvinte derivate

• creieraș, creieruș
• descreierat

Cuvinte compuse

• creierul mare
• creierul mic

Cuvinte apropiate

• cap
• minte

Expresii

• Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților
• A-și zbura (sau a-i zbura cuiva) creierii = a-și trage (sau a-i trage cuiva) un glonte în cap

Substantiv

• facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege
• gând, cuget; imaginație; memorie
• inteligență, istețime, iscusință
• imaginație, fantezie

Sinonime

• rațiune, intelect

Expresii

• Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul
• A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul
• Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă
• A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur
• A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun
• A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată
• A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul
• A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra
• A-i sta (cuiva) mintea în loc - se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică

Verb

• forma de persoana a III-a singular la indicativ prezent pentru a minți
• forma de persoana a II-a singular la imperativ pentru a minți
• (italiano)