Substantiv

• categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces.
• modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui.
• normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat.
• (pop.) proces, judecată.
• legalitate, constituționalitate.
• religie, credință.
• datină, obicei.

Cuvinte derivate

• fărădelege
• legic
• legitate
• legiui
• relege

Cuvinte compuse

• lege nescrisă
• omul legii
• om de lege

Expresii

• Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe
• Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade
• (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa
• În numele legii, = formulă întrebuințată atunci când se invocă autoritatea legală
• În baza legii = în conformitate cu prevederile legale
• Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea!
• În legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva

Substantiv

• dispoziție scrisă emisă de o autoritate administrativă, judecătorească etc., act care conține această dispoziție.
• (în trecut) hotărâre, sentință judecătorească.
• (înv.) rețetă medicală.
• (în vechea armată) soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale.
• aranjare, orânduire, organizare a elementelor unei opere de artă ale unei construcții etc.

Cuvinte compuse

• ofițer de ordonanță
• ordonanță de plată
• ordonanță prezidențială, ordonanță președințială